Marlon Brando: On The Waterfront

In urma cu 6 ani am fost prins intr-o bucla. Toate lucrurile pe care le vedeam, erau natura efemera a acelor lucruri. Priveam marea si ma gindeam la ziua cind va fi uscata si acoperita cu fosile. Luam o carte si imediat ma intrebam cine va fi ultima persoana care o va citi? Citeodata gindesc asa, si nu este adevarat ca ma gindesc numai la moarte. Este mai mult ca o transformare, ca si cum as vedea foarte departe in viitor. Uneori sunt ca un biet neghiob care nu-si aduce aminte ce a mincat la micul dejun, insa isi aduce aminte ce piesa cinta atunci cind Jane Fonda facea dragoste cu John Voight in ‘Going Home’. NU este nimic pierdut in timp, ci numai perceptie. Incearca sa te conectezi la personajele din filmul ‘Pe chei’ cu Marlon Brando, si atunci vei gasi starea de Déjà Vu si toate modurile in care o viata de om poate fi perceputa.

Gravitatea tonului. Ileana Malancioiu

În deceniul nouă, când viaţa în România devenise o lentă mortificare şi când era la modă în poezie jocul de-a poezia, ca o ultimă formă de opoziţie faţă de un regim politic asfixiant, Ileana Mălăncioiu s-a numărat printre foarte puţinii poeţi care şi-au păstrat un ton grav în creaţia lor. Fragilă, dar intratabilă în incriminarea dictaturii, poeta se afla în situaţia cuiva care iese în faţa unui tanc cu mâinile goale. Ea numea situaţia, nu o evoca aluziv şi deplângea tragicul destin al ţării, nu se deda acelui umor nevrotic prin care alţi autori credeau că îşi comunică deznădejdea.

Poemul Coşmar din volumul Urcarea muntelui, publicat în 1985, are şi azi ceva zguduitor:

"întreg oraşul era plin de morţi,/ Ieşiseră pe strada principală/ Aşa-mbrăcaţi în hainele de gală/ pe care cât eşti viu nu prea le porţi.// Treceau râzând şi nu-i puteam opri,/ Păreau că nu mai înţeleg deloc/ Că sunt prea mulţi şi nu mai este loc/ Şi pentru cei care mai suntem vii// Ne-nfricoşa grozav fantasticul delir,/ Dar stam şi ne uitam uimiţi, ca la paradă,/ căci fiecare-aveam pe cineva pe stradă/ Şi n-am fi vrut să fie închis în cimitir."

Acest ton grav, acest tragism ultim, dincolo de care nu mai poate fi imaginată decât tăcerea, a caracterizat scrisul Ilenei Mălăncioiu încă de la debut. Până şi senzualitatea specifică vârstei se exprima în primele ei poeme printr-o cruzime de fată angrenată în jocuri băieţeşti, nu prin întârzieri lascive în faţa oglinzii:

"Caut cuiburi cu băieţii prin scorburi/ îngropându-mi mâna până la umăr în putregaiul gălbui,/ înspăimântată când o pasăre întârziată/ Se zbate între mine şi-ntre pui.// îi simt ciocul şi ghearele umblându-mi prin carne,/ O prind de-o aripă şi-ncerc s-o scot/ Şi-mi scapă şi mă lasă cu penele în mână/ Când am ieşit din scorbură până la cot." (Puii din scorburi)

Criticii literari au remarcat tocmai atitudinea severă şi preocuparea exclusivă pentru ceea ce este esenţial. "Poezia Ilenei Mălăncioiu - arăta Lucian Raicu în 1980 - impresionează înainte de toate prin gravitatea tonului. Explicit sau nu, versul dă de veste prin simpla articulare că are de "comunicat" ceva esenţial, hotărâtor parcă pentru echilibrul lumii." Anterior, Alexandru Paleologu explicase metoda prin care se sustrage poeta oricărei frivolităţi: "Poemele ei absolut uimitoare încep foarte simplu, cu un fel de supunere la obiect; poeta, atentă şi scrupuloasă, face întâi un exact raport asupra unei stări de fapt, descrie amănunţit o împrejurare. Apoi, cu aceeaşi gravă candoare, îşi urmează raportul care, înainte de a se epuiza, se încarcă la un moment dat de aprehensiuni şi premoniţii."

La originea acestui stil artistic se află, fără îndoială, stilul de viaţă ţărănesc, pe care Ileana Mălăncioiu şi-l asumă, în felul în care şi l-a asumat şi Brâncuşi. Ea nu-şi foloseşte amintirile despre copilăria petrecută la ţară ca sursă de pitoresc, ci păstrează din ele doar dramatismul auster al existenţei ţărăneşti.

La primele ei manifestări, poeta are un aer de pădureancă, liberă, neîmblânzită, dornică de senzaţii tari. Pasionalitatea ei sălbatică ("păgână", au spus unii comentatori) se exprimă prin acceptarea sfidătoare a trudei, a chinului, a milei sfâşietoare şi aminteşte de frenezia autoflagelării unor călugăriţe în Evul Mediu. Odată cu maturizarea, se produce o transformare a modului liric. Imaginaţia se rarefiază, devine hieratică, senzualitatea îşi pierde unda de cruzime şi capătă o formă eterată. Nevoia călugăriţei de a se biciui este înlocuită de o aşteptare extatică, de o ardoare pură.

Dar tonul este acelaşi: grav, de un patetism sobru.

Aproape fără cuvinte

Ileana Mălăncioiu nu scrie ca să scrie, ci comunică întotdeauna ceva prin intermediul versurilor. Ceva important şi urgent din punct de vedere existenţial. Cuvintele, de care teoretic în literatură depinde totul, sunt mai puţin vizibile în acest caz. Cu ajutorul lor, poeta descrie o situaţie şi, imediat după ce situaţia ni se impune, ele dispar, ca schelele după terminarea unei construcţii.

Situaţia descrisă este de cele mai multe ori situaţia în care se află poeta însăşi. Nu este vorba, deci, doar de folosirea persoanei întâi - mod gramatical de autentificare a poeziei -, ci şi de prezenţa "fizică" a artistei, ca în arta coregrafică. Asemenea unei dansatoare, Ileana Mălăncioiu face din propria ei fiinţă un mijloc de comunicare artistică. Impresia de angajare integrală a sa în actul creaţiei este impresionantă.

Poeta apare, de pildă, pe scenă ţinând într-o mână capul, iar în cealaltă corpul unei păsări tăiate, pentru a reface legătura dintre cele două părţi. Gestul exprimă nu numai duioşia, ci şi senzualitatea, întrucât ne-o închipuim pe "salvatoare" înfiorată, ca de-un curent electric, de trecerea prin sine a ultimului spasm de viaţă al păsării:

"Iau c-o mână capul, cu cealaltă restul/ Şi le schimb când mi se pare greu/ Până nu sunt moarte, să mai stea legate/ Cel puţin aşa, prin trupul meu." (Pasărea tăiată)

Scena aceasta, nu lipsită de o anumită voluptate a experienţelor nepermise, ne urmăreşte multă vreme. Ea demonstrează la ce înalt nivel de expresivitate se poate ridica poezia-dans inventată de Ileana Mălăncioiu. Toate poemele celebre ale acestei autoare care trăieşte modest, refuzându-şi orice răsfăţ de vedetă, se bazează pe câte un asemenea moment de coregrafie tragică. După lectura lor, ţinem minte secvenţe din cinematica dansului, şi nu cuvinte.

În Drum este memorabilă scena care o prezintă pe poetă luând în braţe picioarele boilor obosiţi de drum înainte de a le lăsa la dispoziţia potcovarului:

"Le iau pe rând picioarele în braţe/ Şi îi apăs cu palma pe copite/ Să ştiu pe care parte-au şchiopătat/ Şi să le-acopăr oasele tocite."

în Ursul, situaţia şocantă, greu de uitat o reprezintă supunerea cu care femeia acceptă să fie călcată de urs. Sub pretextul descrierii unei proceduri medicale populare, este înfăţişată dureroasa şi binefăcătoarea "strivire" a femelei de către mascul:

"în iarba-naltă de pe munte, cu trupu-ncolăcit ca şerpii/ Când ies de se-ncălzesc la soare şi înlemnită de durere/ Aştept să vină iarăşi ursul, să se aplece peste mine/ Şi să rămână-aşa o vreme, să mă miroasă în tăcere.// Să vadă că sunt încă vie şi că aş vrea să mă fac bine,/ Să-nceapă să mă calce-alene din umeri până la picioare,/ Să-l simt alunecând pe coaste şi-ngenunchind fără să vrea/ Şi să coboare iar pe iarbă atunci când ştie că mă doare."

În Boul jupuit, imaginea care ne hipnotizează este alta decât a "dansatoarei", dar în cadru apare şi aceasta, contemplând spectacolul terifiant:

"Boul jupuit atârnă cu picioarele în sus,/ Pielea nu mai înveleşte carnea lui cea muritoare,/ O lumină dinăuntru şi-o lumină din afară/ Lasă coastele să facă cercuri albe de răcoare.// Locul inimii aşteaptă însemnat cu cheag de sânge,/ Capul cel cu stea în frunte se mai vede numai unde/ Ochii umezi daţi pe spate vine cineva să-i scoată/ Şi desparte carnea rece de luminile rotunde.// Eu rămân tăcută-n preajma trupului ce se lungeşte"...

O Antigona a românilor

Toate citatele de care ne-am folosit până acum provin din primele cărţi - Pasărea tăiată, 1967, Către Ieronim, 1970 - ale Ilenei Mălăncioiu şi au, ca trăsătură comună, evocarea indirectă a lumii ţărăneşti. Treptat, poeta se îndepărtează de această scenografie rustică, păstrată în amintire din anii copilăriei. Spaţiul pe care începe să-l prefere este unul imaginar, necircumstanţializat şi neidentificabil. Prin această operaţie se realizează însă nu numai o esenţializare (cum credea probabil poeta la vremea respectivă), a reprezentării, ci şi o purificare a ei în sensul negativ al cuvântului. Spălată de orice culoare locală, poezia pierde şi substanţă, ca o haină trecută printr-o curăţătorie chimică. Scenele descrise acum, hieratice, au fără îndoială graţie şi ne emoţionează (mai ales atunci când sunt - şi sunt adeseori - străbătute de adierea morţii), dar nu mai persistă atât de mult în memoria noastră. La scurtă vreme după încheierea lecturii, se evaporă, ca visele în zori:

"De nimfa cu straiele smulse de râu de pe mal/ Nu peste mult m-am apropiat,/ La picioarele ei sta Ieronim şi plângea/ Cu plâns curat.// Dacă trupul său cel bătut de vânt/ N-ar fi stat neclintit în apa murdară/ Şi n-ar fi strălucit în mijlocul ei/ Femeie-ar fi putut să mi se pară.// însă părul ei curgea asemenea râului/ Şi golul din ochi i se umplea/ Cu o singură pasăre care/ Pe-ntinderea de apă plutea.// Şi de mare frică am fost cuprinsă,/ Ieronim, iartă-mă, nu pot să te mint,/ Când te-am atins, am simţit foarte rece/ Umărul tău de argint." (De frică)

Începând cu volumul Linia vieţii, 1982, şi culminând cu Urcarea muntelui, 1985 (carte din cauza căreia autorităţile comuniste, să nu uităm, au intrat în panică, de parcă ar fi descoperit o bombă în faţa CC al PCR), poezia scrisă de Ileana Mălăncioiu îşi recapătă concreteţea. O concreteţe de coşmar - aceea a unui oraş orwellian, supravegheat de privirea atotcuprinzătoare a dictatorului. Personajul liric nu mai este acum doar o "dansatoare", ci şi o "tragediană", care îşi declamă obsedant lamentaţia:

"O crimă săvârşită pe strada principală,/ în amiaza mare, o crimă oribilă/ Şi nimeni nu plânge şi nimeni nu strigă/ Şi nimeni nu pune mâna pe criminal.// Eu însămi stau aici şi scriu versuri,/ Ca şi cum versurile mele ar putea opri/ O crimă ce se face pe strada principală/ în plină zi.// O, când voi lăsa totul la o parte/ Să ies în stradă şi să strig cât pot:/ S-a petrecut o crimă, puneţi mâna pe criminal,/ Puneţi mâna pe mine, complicele." (O crimă săvârşită pe strada principală)

Gesticulaţia şi monologul poetei din această perioadă ne fac să ne-o imaginăm ca pe-o Antigona a românilor. Parcă o vedem îmbrăcată în negru şi ridicându-şi braţele justiţiar spre cer, parcă o auzim rostindu-şi tiradele vindicative şi profetice:

"în noaptea asta lungă când stau încremenită/ Asemeni unui mort dus de curând/ în cimitirul vesel din Săpânţa/ Pe care eu nu-l pot privi râzând;// Când ceilalţi poate-s veseli, sau poate li se pare,/ Când încă pot plăti modesta sumă/ Să-şi cumpere şi crucea potrivită/ Pe care nu ştiu cine a încrustat o glumă,// în noaptea-ntunecoasă şi nesfârşit de lungă/ Eu încă mai visez o zi în care/ Din cimitiru-acesta mai vesel decât este/ Un om va ieşi-ncet cu crucea sa-n spinare." (Cimitirul vesel)

Cele mai recente poeme ale Ilenei Mălăncioiu cuprind secvenţe halucinante dintr-un ritual funerar. Cu aceeaşi expresivitate cu care compunea, prin postarea şi modelarea propriei fiinţe, reprezentări ale violenţei vieţii, poeta interpretează acum scene din comedia macabră a extincţiei:

"Azi nu mai scriu versuri, nu mai visez,/ Nu mai tremur, nu mai plâng, nu mai sunt/ într-o aşteptare apăsătoare m-am îngropat/ în mine însămi ca într-un mormânt.// Coboară un înger în el şi mă caută,/ Nu mă găseşte şi crede că-am înviat,/ Doamne, cât de naivi sunt şi îngerii ăştia/ Care de-atâta vreme nu au aflat// Că nu învie morţii, e în zadar (copile),/ Oricâtă speranţă, oricâtă îndoială, oricât/ Ar plânge mironosiţele în acest cimitir/ în care mi s-a făcut urât// Să tot ascult plânsul lor care nu se mai termină,/ Să tot încerc să ies din acest noroi,/ Să tot dau la o parte lespedea asta grea/ Pe care nu ştiu cine o pune înapoi." (într-o aşteptare apăsătoare)

Greu de clasificat (s-ar putea vorbi de expresionism, însă cu multe amendamente), poezia Ilenei Mălăncioiu se distinge - chiar şi la o privire din avion - în peisajul poeziei noastre contemporane. Adevărată, dramatică, încărcată adeseori de sarcasm, această poezie răzbate inevitabil până la conştiinţa cititorului contemporan, indiferent câte mijloace de protecţie ar folosi el împotriva trăirilor prea intense. Ileana Mălăncioiu deliteraturizează poezia, o transformă într-un mesaj existenţial.

Spectatorul care nu aplaudă

Ileana Mălăncioiu este ea însăşi în orice împrejurare. Din lucrarea sa de doctorat, Vina tragică, publicată în 1978, putem extrage pasaje care au valoarea unor poeme în proză. Iată, de exemplu, cum rezumă - şi cum comentează implicit - autoarea tragedia lui Oedip:

"După ce a cunoscut toată fericirea care ne poate fi dată pe pământ şi după ce s-a consumat toată tragedia sa, regele Oedip continuă să trăiască, sub înfăţişarea unui bătrân orb, purtat de mână de către fiica sa, departe de pământul pe care a aflat şi măreţia şi căderea. Abia acum el începe însă să vadă cu adevărat, asemenea păstorului Tiresias, şi abia acum cunoaşte cu adevărat măreţia în forma ei cea mai înaltă, redobândind prin chin şi suferinţă bucuria simplă de a trăi şi reconciliindu-se astfel cu zeii cărora li s-a împotrivit şi totodată cu propria lege încălcată fără să vrea.

Abia acum, când a pierdut tot şi a supravieţuit pierderii sale totale impunându-se zeilor prin suferinţa sa şi făcându-i să-i accepte moartea altfel decât pe cea a nevinovaţilor, este Oedip cu adevărat rege, nu al unei cetăţi, ci al întregului pământ."

Nici o speculaţie ieftină, nici o urmă de cochetărie stilistică.

Această seriozitate de fond o regăsim şi în publicistica poetei. Comentând culegerea de articole Călătorie spre mine însămi, din 1988, George Pruteanu observă, pe bună dreptate: "Tonul este al unei gravităţi îngândurate, neiertătoare cu convenţiile filistin-"artistice", inclementă cu ipocriziile ceremoniale, nepăsătoare la fleacuri."

Zecile de articole pe teme politice scrise după 1989 se remarcă printr-o intransigenţă considerată de unii inumană. Autoarea critică pe un ton vehement - şi adeseori batjocoritor - aproape orice iniţiativă a oamenilor politici, fie ei de stânga sau de dreapta. O neîncredere iremediabilă, ţărănească în politică , poate şi o antipatie faţă de tot ceea ce înseamnă protipendadă o determină să trateze cu aceeaşi asprime şi viclenia malefică a foştilor nomenclaturişti, şi stângăcia inocentă a celor aduşi la putere de CDR. Gabriel Dimisianu găseşte o scuză elegantă pentru acest act de nedreptate: "Autoarea este consecventă cu sine şi dacă uneori poate fi nedreaptă, din incompleta cunoaştere a resorturilor unor atitudini, spiritul de loialitate în care judecă nu-i poate fi pus niciodată la îndoială."

În realitate, egocentrismul atitudinii, productiv în poezie, este un factor perturbator în comentariul politic. Adevăratul comentator politic uită de sine atunci când judecă viaţa publică.

După cum reiese din articolele adunate în volumul (cu un titlu superb) Cronica melancoliei, din 1998, Ileana Mălăncioiu ţine să fie, indiferent de ceea ce se petrece pe scena politicii româneşti, spectatorul care nu aplaudă. Ea uită că spectacolul oferit de un asemenea spectator riscă să rămână la rândul lui neaplaudat.

O poetă de valoarea Ilenei Mălăncioiu are însă dreptul la această fantezie. Privirea încruntată şi dispreţuitoare cu care urmăreşte ea viaţa politică este privirea cuiva obişnuit să contemple ceva mai important.

Iubitii, maltratatii si traumatizatii caini de razboi

Intr-adevar, unii caini merg la razboi si sunt antrenati sa faca chestii neplacute uneori sinucigase, cum ar fi patrunderea in fortaretele inamice, caratul bombelor, adulmecarea si identificarea minelor, cautarea trupurilor aflate sub daramaturi, paza bazelor militare. Cu toate acestea, de dragul publicitatii, multe publicatii au exagerat si au mintit iubitorii de animale in legatura cu numarul cainilor de lupta sacrificati in teatrele de operatiuni.

Exista dubii si in legatura cu faimosul simt olfactiv al cainilor si utilitatea acestuia in detectarea minelor sau soldatilor inamici; experimentele efectuate de un fiziolog au aratat ca indepartarea organelor olfactive nu a determinat ca acei caini sa aiba proprietati de detectie mai putin bune. Dupa parerea omului de stiinta, cainii vanatori de mine explozibile “erau aproape nefolositori…”succesul” lor in vremuri de razboi fiind doar o iluzie”.

Nu conteaza. Exista o gramada de informatii fascinante pe acest subiect. De exemplu, inainte de existenta cainilor de razboi, din cauza saraciei si rationalizarii hranei in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, zeci de mii de caini au fost pusi la pamant. Dupa multe discutii controversate din interiorul birourilor de razboi, la inceput cativa caini si pe parcurs din ce in ce mai multi, au avut (ne)sansa sa li se atribuie un rol in lupta. Pentru majoritatea, nu a existat o recrutare. Stapinii acestora au fost invitati sa-i cedeze mai bine armatei decat hingherilor. Adevaratul pericol pentru caini dupa Iraq si Afganistan – post al doilea razboi mondial – a fost ce se va intampla cu ei dupa razboi. De ce cele mai multe ori a fost imposibil sa revii la catelusul de alta data. Cainele antrenat sa fie agresiv capata tulburari de comportament. Aceasta inseamna, fie ca au ramas in serviciul armatei, fie au fost lichidati.

Desigur, nu poti compara cainii soldati cu oamenii soldati, insa unii veterani de razboi care fusesera antrenati sa fie feroci, au devenit de asemenea dupa razboi, incompatibili cu viata civilizata. Cum ar putea fi altfel?

Nelu si cu Relu, Eu si cu tu, NOI.

NELU este român. Dar Nelu este și patriot. Cele două atribute merg mână în mână; „român zice, viteaz zice”.  Nelu a învățat ce înseamnă să fii patriot la școală. Cam asta e tot ce a învățat el în școală. Românii sunt marea reușită a lui Dumnezeu, cu care El, însă, în divina sa modestie, nu prea vrea să se laude. Nelu însă se laudă.

„Noi i-am bătut la Posada! Am dat cu cataroaie în ei până i-am învinețit!”

„În cine ați dat cu cataroaie?”

„În turci!”

„Și în unguri?”

„Și!”

„Cine erați “noi”, tu și cu mai cine?”

„Hai enervează-mă, poate vrei să ți-o furi!”

Nelu nu este însă vreun incult. Unele lucruri le-a aflat și le-a și aprofundat. Știe că scrisul a fost inventat de un român, unu’ Petrache Poenaru. Știe că roata provine din Ardeal, au meșterit-o ca să-l tragă pe Horea pe ea. Știe că focul nu e neapărat un „brand” românesc, dar cenaclul „Flacăra” este!

Nelu se simte legat sufletește de toți marii voevozi ai Țărilor Române, și în special de un alt mare patriot român – Ceaușescu. Admite că omul a făcut și greșeli, dar asta în principal din cauza unui mariaj neinspirat. Dar Nea Nicu, uite! ne-a făcut metroul! Ne-a făcut Canalul! Ne-a plătit datoriile până la ultimul bănuț! Dacă mai trăia încă niște anișori, ne-ar fi făcut și internet românesc! Nelu ar trebui să-și găsească și el un rost pe lume, dar nu poate, deoarece ungurii sunt la graniță. Deoarece țiganii îi mănâncă spațiul vital, iar olandezii nu îl lasă în spațiul Schengen. Cum să te realizezi profesional dacă „străinii de profesie” înfulecă zilnic avuțiile țării? Nelu e foarte fericit că e român, dar e foarte nefericit pentru România. Și-ar dori-o soprană de coloratură în concertul națiunilor, iar el s-ar instala cu bucurie la pupitrul dirijorului. Așa, cu țărișoara rătăcită prin grupul de „backing vocals” și cu nazista aia de Angela Merkel conducând orchestra, simte cum îi piere orice impuls meloman. Se consolează cu gândul că gimnastele noastre le bat la fund pe ale lor. Observați acest paradox: cu cât Nelu e mai redus, cu atât are preocupări mai abstracte. Cu cât harta Europei e mai vagă ca reprezentare în capul său, cu atât se simte mai preocupat de suveranitatea națională. Cu cât Istoria începe pentru el odată cu prima beție lăsată cu caft la care a participat, cu atât e mai convins că dacii i-au învățat pe romani limba latină. Cu cât vorbește mai strâmb românește, cu atât îi sunt mai străine limbile străine. Cu cât îi e mai greu să creadă în el însuși, cu atât mai vânjos crede în patrie.

Chestionându-l pe Nelu dacă, în ipoteza că s-ar fi născut într-o țară alta decât România, ar fi nutrit aceleași nobile sentimente față de pământul natal, el îți va răspunde după o scurtă ezitare: Nu. Ar fi considerat din start că soarta și-a bătut joc de el.   

                       

RELU este român. Dar Relu nu se simte patriot. Părerea lui despre România coincide cu memorabila formulă lansată de Fane Spoitoru în privința Canadei: „cea mai țară proastă!”. Relu consideră că la naștere a tras „necâștigător”. Că prin geneza și istoria sa, poporul român e condamnat la mediocritate, la provincialism cultural și la ratarea performanței. 

„De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decît germanii, a trebuit să ne aşteptăm soarta o mie de ani? Situaţia geografică defavorabilă, neprielnicia condiţiilor istorice, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar aceasta ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare, elemente de mărire proprie, dacă pornirea de a face istorie, pornirea oarbă şi primordială ne-ar fi aruncat irezistibil în vîrtejul universal. Astăzi la ce-am ajuns ? La voinţa de a face istorie. Cine a înţeles acest lucru este lămurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e raţional, abstract, conştient în tragicul nostru.” Asa isi incepe ‘Costica’ N. un capitol dintr-o lucrare mai ampla – cu mai multe pagini – a domniei sale. Cum insa Relu nu are rabdare sa citeasca mai mult de o fraza maxim doua din nicio scriere, i-a intrat in cap chestia cu ‘tragedia culturilor mici’ si a trecut la televizor ca incepea emisiunea domnului Bogdan Rares.

Aventurile porcusorului Greggery Peccary

Narrator: 

The adventures of GREGGERY PECCARY!

Greggery:

Oh, here comes GREGGERY,
Little GREGGERY PECCARY
The nocturnal gregarious
Wild swine . . .

Narrator:

A peccary is a little pig with a white collar that usually hangs around between Texas and Paraguay, sometimes ranging as far west as Catalina

Greggery:

Catalina, Catalina, Catalina!

Narrator:

This particular peccary is part of that bold . . .

Greggery:

Bold . . .

Narrator:

New . . .

Greggery:

New . . .

Narrator:

Breed . . .

Greggery:

Breeding . . .

Narrator:

That distinguishes itself by markings which resemble a WIDE TIE directly below the white collar

Greggery:

If it's wide enough
Everyone will know
That the tie I'm wearing
Is a symbol
Of how nimble my mind will know
Ooh-ooh!

Narrator:

(Swank suave!)

Greggery:

Hoon-hoon hoonna-han
Hoonna hoonna

Narrator:

Look out!
Here he comes again!

Greggery:

Oh here comes GREGGERY PECCARY

Yes it's cravy, cravy, yeah . . .

Hoonna-han
Hoonna-han

Narrator:

Every morning, GREGGERY drives his little red Volkswagen to the ugly part of town where they keep the Government Buildings.

Greggery:

Voodn, Voodn!

Boy it's so hard to find a place to park around here!

Voo-voo-voo-nya-hoon

Narrator:

GREGGERY PECCARY takes the elevator up to the eighty-third floor of a grim, gray, evil-looking building with a sign on the front reading: 'BIG SWIFTY & ASSOCIATES, TREND-MONGERS'.

And what, might you ask, is a TREND MONGER? Well, a TREND MONGER is a person who dreams up a TREND (like 'The Twist' -or 'Flower Power'), and spreads it throughout the land, using all the frightening little skills that Science has made available!

And so it was, one fateful morning, GREGGERY PECCARY made his way through the Steno Pool . . .

Greggery:

Hi Mildred!
Hello Gladys!
WANDA!

Narrator:

Yes, from the moment they laid eyes on him, all the girls in the BIG SWIFTY Steno Pool KNEW . . . here was a nocturnal, gregarious wild swine ON HIS WAY UP . . . a PECCARY of Destiny, Adventure and ROMANCE . . .

Greggery:

Is there any mail for me?

Stenographers:

SWIFTY'S!
THIS IS BIG SWIFTY'S!
AT BIG SWIFTY'S WE ALL KNOW-OW-OW
(WO-WO)
YOU'LL GO
FOR ANY GIMMICK OR GIZMO!

Greggery:

WOULDN'T YOU RATHER BE INVOLVED
IN A SERIES OF COLORFUL
TIME-WASTING TRENDS?

Narrator:

AIR HOCKEY . . . biff . . . dush-h-h!

Stenographers:

LA-LA-LA-LA-LA-LA-LA-LA
YOUP YOUP YOUP YOUP

Greggery:

IS YOUR WIFE SNORING BY THE SINK?

Stenographers:

LA-LA-LA-LA-LA-LA-LA-LA
YOUP YOUP YOUP YOUP

Greggery:

AIN'T YOUR LIFE BORING, DON'TCHA THINK?

Stenographers:

YOUP YOUP YOUP-YOUP-YOUP YOUP YOUP

Greggery:

LIFE IS SO MUCH BETTER
WHEN THERE'S SOME LITTLE SOMETHING
TO DO!

Narrator:

Does it matter that this waste of time is what makes a LIFE for you? Hmmmmm?

Greggery:

I must plummet boldly forward to my ultra-avant laminated, simulated replica-mahogany desk, with the strategically-placed, imported, very hip water pipe, and the latest edition of the WHOLE EARTH CATALOG, and rack my agile mind for a spectacular new TREND, thereby rejuvenating our limping economy, and providing for bored & miserable people everywhere some great new 'THING' to identify with!

Stenographers:

WE HAVE GOT THE LITTLE ANSWERS
TO THE THINGS
THAT MIGHT BE BOTHERING YOU!

Greggery:

WE HAVE GOT YOUR LITTLE TOYS!

Lemme Take You to the Beach

Din nou despre minciuna bunei dispozitii si a vocilor fara suflet:

Pasarile traiesc mai putin decat oamenii, insa au calitati (animalice) deosebite, ce le ajuta ca in scurta lor existenta sa cinte si sa se imperecheze. Privighetorile si mierlele au fost din toate timpurile surse de inspiratie pentru om, cu trilurile lor inegalabile. Frumusetea femeii a fost intotdeauna asemuita cu supletea felina , iar mutenia pestilor se va constitui in concluzia acestei note. Cu toate ca si omul este un animal - desigur foarte evoluat in raport cu privighetorile - el are o viata mai lunga si nu ostoieste sa si-o iroseasca participand la nasfarsit la tot felul de concursuri (cum ar fi 'Vocea Romaniei') - unde nu face nimic altceva decit sa demonstreze ca nu e cu nimic mai prejos ca o pasare nevinovata, galgaitoare de triluri. Ce are el in plus fata de pasari, este vorbirea - prin intermediul careia - in timp ce ciripeste ca o pasare lipsita de creier, 'transmite' mesaje mincinoase, mai ales de dragoste. O traire a interpretarii si intelegerea actului 'artistic' specifice putinilor artisti autentici lipsindu-i in intregime - omul candidat la circul sonor nu se ridica in final deasupra unei stari generale de peste. Daca inchizi sunetul tv-ului, vei observa miscarile bucale, specifie unui peste agonizand intr-un acvariu a carui apa ai lasat-o sa se scurga treptat la canal.

Iata ce am visat

Iata ce am visat... Stateam cu bratele incrucisate la capataiul sotiei. Femeia zacea in pat si mi-a spus, cu o voce linistita, ca era pe moarte. Parul lung, rasfirat pe perna ii incadra trasaturile molatice ale chipului rotund. Reflexe sangerii, calde, razbateau prin obrajii albi, iar buzele-i erau de un rosu vibrant. Nu parea defel in pragul mortii. Totusi ea mi-a spus clar, cu voce domoala, ca o sa moara. Si eu stiam asta. M-am aplecat deasupra ei, si, privind-o, am intrebat-o daca intr-adevar asa era..., daca avea sa moara. A deschis larg ochii si mi-a raspuns ca da, o sa moara. Din spatele genelor lungi, ochii sai mari si umezi erau de un verde intens. Propria-mi reflexie plutea vie in adancul pupilelor negre. Uitandu-ma in adancul straveziu al ochilor ei stralucitori, m-am tot intrebat: „chiar avea sa moara?”. Cu blandete mi-am apropiat buzele de perna si am rugat-o sa-mi spuna ca nu va muri, ca totul va fi bine. Sotia, cu ochii verzi, umbriti de somn, mi-a zis cu aceeasi voce domoala: - Asta este... O sa mor... - Ma vezi?, am intrebat-o dintr-o suflare. - Daca te vad?, mi-a spus ea cu un suras. Ti se reflecta chipul in ochii mei... Am tacut si mi-am ridicat fata de pe perna. Cu bratele incrucisate pe piept, mi-am pus din nou intrebarea, mereu aceeasi: „chiar avea sa moara?”. Dupa o vreme, ea a prins iarasi glas. - Sa ma ingropi dupa ce mor. Sapa-mi mormantul cu o scoica din aceea din care se fac perlele. Pune-mi apoi la capatai, ca piatra funerara, un ciob de stea cazut din cer si vegheaza-mi mormantul fiindca ma voi intoarce sa te vad. - Si cand te vei intoarce?, am intrebat-o. - Soarele va rasari si apoi va apune si iar va rasari si iar va apune. Poti sa m-astepti cat globul sangeriu va calatori intruna de la rasarit la apus? N-am scos niciun cuvant, dar am incuviintat din cap. Si-a ridicat putin vocea domoala si mi-a spus, facandu-si curaj: - Asteapta-ma o suta de ani. Stai langa mormantul meu si asteapta o suta de ani. Iti fagaduiesc ca ma voi intoarce la tine. I-am spus c-o voi astepta. La aceste cuvinte, reflexia mea pana atunci neschimbata din ochii ei de acum negri s-a incetosat si s-a topit cu totul. S-a topit ca o umbra pe apa atunci cand apele sunt tulburate. Chiar in clipa cand imi treceau prin minte astfel de ganduri, iubita mea a inchis brusc ochii. O lacrima singuratica i s-a prelins pe obraz printre genele negre. Murise. Am coborat in gradina si am inceput sa sap cu o scoica. Scoica era mare si neteda, cu marginile ascutite. De fiecare data cand scormoneam pamantul, razele lunii straluceau pe spatele scoicii. Mirosea a pamant jilav. In cele din urma am reusit sa termin de sapat si am asezat-o in mormant. Am pus cu blandete peste ea pamant moale. Razele lunii cadeau in continuare pe spatele scoicii. Dupa aceea, am cules de jos un ciob de stea cazatoare si l-am asezat cu grija pe mormant. Ciobul era rotund. Mi-a trecut prin minte ca poate marginile ascutite i se slefuisera in indelunga sa cadere din cer. Cat timp l-am tinut strans in brate ca sa-l asez pe pamant, mi s-a parut ca pieptul si bratele mi se incalzisera putin. M-am asezat pe muschiul verde. Aveam sa astept un veac, m-am gandit, si mi-am incrucisat bratele, uitandu-ma la piatra rotunda de pe mormant. Asa cum imi spuse ea, soarele a aparut la rasarit. Un soare mare si rosu. Si, dupa cum imi profetise, globul sangeriu a scapatat la apus. Era prima zi. Timpul a trecut si din nou soarele de un rosu aprins s-a inaltat alene pe cer. Apoi a apus linistit. Era a doua zi. Tot numarand una cate una zilele, m-am pomenit ca, in cele din urma, pierdusem sirul sorilor rosii pe care ii vazusem.Oricat de atent socoteam, numarul sorilor rosii care trecusera peste crestetul meu era fara sir. Si, cu toate acestea, nu se scursese inca un veac. In cele din urma, privind piatra rotunda, napadita de muschi, mi-a trecut prin minte ca poate m-a tras pe sfoara. Tocmai atunci, un vrej verde si-a croit crucis drum de sub piatra funerara. Se lungea vazand cu ochii si mi s-a oprit in dreptul pieptului. Din varful sau usor frematator s-a ivit un boboc prelung si firav, inclinat usor intr-o parte. Petalele i s-au deschis elegant chiar in fata mea. Mireasma de crin alb mi-a patruns in oase. De sus, de foarte de sus, a cazut un strop de roua si floarea a prins a se zbuciuma sub aceasta povara. Mi-am intins gatul si mi-am apropiat buzele de albeata petalelor scaldate in roua rece. Cand m-am tras inapoi, privirea mi s-a indreptat, fara voie, spre cerul indepartat. O stea de dimineata lucea acolo. Atunci mi-am dat seama ca trecusera o suta de ani.

Crimele impotriva umanitatii

Crimele impotriva umanitatii se repeta permanent, insa sunt din ce in ce mai lesne de faptuit datorita tehnologiei. Raul zboara cu racheta de interceptare. Bestialitatea omenesca infloreste pe zi ce trece. Durerea launtrica pe care ti-o da starea de OM capata uneori alura unei fiinte deraiate, posedate de Diavol. Lacrimile lui Cristos pe Cruce mai au inca mult de sters din greselile de 'proiectare' ale Tatalui, Povestea Crestina este mult prea avansata si mult prea apasatoare pentru intelegerea umana. Poate ca exista totusi acel 'GOD' sau 'Doamne iarta-ma' mai palpabili - la mai putin de 10.000 de metri fata de sol, acolo de unde se lanseaza bombele - care sa ne ierte pe toti pentru crimele si pacatele noastre. Poate ca in acest capat sud-estic de lume criminalii si bestiile teroriste vor inceta sa jefuiasca cadvrele unor oameni nevinovati care nu erau si nici nu sunt in vreun fel de razboi. Nici in acest capat de lume si nici altundeva pe acest pamint. Ma indoiesc insa ca acest lucru se va intimpla. Personal imi este rusine fata de mari personalitati ale umanitatii cum au fost  Dostoievki, Tolstoi, Gogol, Cehov, Stravinski, Musorgski, Korsakov, Prokofiev, Turgheniev, Lupul Nu Pogodi!, si fata de multi altii care in alte veacuri sau in trecutul apropiat au facut o mandrie universala din a fi om liber creator de frumos si intemeietor de lume guvernata pe principii de viata juste, sanatoase - Syed Ahmed Khan, Hashemi Rafsanjani,  Mohammed or Mahomet, Mahmud of Ghazna, Elijah Muhammad, E.A. Poe, Charles Dickens, Benjamin Franklin, Buffalo Bill, Malcolm X, Thomas Jefferson, Abraham Lincoln, Miles Davis si multi altii – crestini sau musulmani, hindusi sau semiti de care pe moment nu-mi amintesc, scopul acestor rinduri nefiind insiruirea de nume ilustre, ci o incercare sa-mi reduc putin teama de lumea din ce in ce mai intunecata in care traim.

They also have voting rights

Police are hunting a group of Romanian thugs behind this shocking video that shows them grabbing an elderly woman and swinging her around as she screams in terror. The video shows the young men standing outside a bar apparently in the village of Jilava, in the Romanian county of Ilfov, near the capital Bucharest.  They are speaking Romanian together in-between laughing as one of their number spins the terrified woman, who is wearing what appears to be a dressing gown, around in the street. They then collapse in laughter as she attempts to escape, visibly disorientated. The spinner is then shown proudly flexing his muscles in front of his friends after the attack as the old woman stumbles off. His friends are heard shouting: 'Spin her more! Spin her more' and 'Again, Again' followed by 'Run and catch her, do it again' and 'that's so cool man.'The young man then runs after her and repeats the joke before rejoining his pals, this time leaving her to run off still screaming and terrified as the video ends.

Visul trecerii prin viata. Cu totii navigam impreuna.

Se facea ca eram pe un vapor urias. Zi de zi, noapte de noapte, vaporul isi croia neobosit drum inainte, scuipand fum negru. Scotea un zgomot infernal. Habar n-aveam incotro ma indreptam. Stiu doar ca din adancuri rasarea un soare incandescent ca un cleste de scormonit prin foc. Soarele s-a inaltat pana in dreptul catargului, ramanand o vreme spanzurat. Si deodata, pe nesimtite, s-a rupt de acolo si a luat-o inainte. In final, s-a cufundat sfaraind in mare ca o pereche de clesti de scormonit in foc. Indepartate talazuri azurii au clocotit, colorandu-se in rosu aprins. Vaporul a pornit in urma soarelui, scotand acelasi zgomot infernal. Dar nu mai avea cum sa-l mai prinda. Odata am acostat un marinar de pe vas si l-am intrebat: - Vaporul asta merge spre apus? Barbatul m-a privit banuitor o vreme, si apoi mi-a intors intrebarea: - De ce? - Pentru ca mi se pare ca urmarim soarele care apune. Barbatul a ras sec si a luat-o din loc. Ma simteam parasit. Nu stiam cand o sa ajungem la tarm. Habar n-aveam incotro ne indreptam. Tot ce stiam era ca vasul isi croia drum inainte, printre valuri, scuipand fum negru. Cat vedeai cu ochii nu erau decat valuri, nemarginite si albastre. Si uneori capatau reflexe violacee. De jur imprejurul corabiei aflate mereu in miscare spuma era de un alb imaculat. Ma simteam atat de parasit. Mai bine ma aruncam in valuri decat sa mai raman la bordul vaporului. Cand s-a innorat si vaporul a prins sa se zgaltaie, o femeie s-a aplecat peste balustrada si a inceput sa planga indelung. Batista cu care-si stergea ochii era perfect alba. Hainele-i erau insa din bumbac ordinar. Vazand-o, mi-am dat seama ca nu eram singurul de pe vas cuprins de tristete. Eram peste poate de plictisit si nu-mi era gandul decat la cum sa-mi pun capat zilelor. Taceam si ma holbam la stele. Odata m-am dus in salon unde o femeie eleganta canta la pian, intoarsa cu spatele la mine. Alaturi de ea era un barbat inalt si chipes care o seconda. Ce gura monstruos de mare avea! Cei doi erau complet indiferenti la tot ce se petrecea in jurul lor. Parca uitasera cu totul ca se aflau pe vas. Totul era lipsit de noima. Eram tot mai hotarat sa-mi pun capat zilelor. Si, intr-o seara, cand nu era nimeni in preajma, mi-am luat inima in dinti si m-am aruncat in valuri. Numai ca, odata ce picioarele mele s-au desprins de pe punte, chiar in clipa in care am rupt legatura cu vasul, a inceput sa-mi para rau dupa viata. In adancul inimii regretam ce facusem. Dar era prea tarziu. Ma aruncasem in mare.. Vaporul se inalta imens langa mine. Sarisem de pe vas, dar picioarele pareau sa nu fi atins inca apa. Nu aveam de ce sa ma prind, asa ca ma cufundam vertiginos in apa. Oricat mi-as fi strans picioarele la piept, ma tot cufundam in apa, intr-o apa neagra ca smoala. Vaporul a trecut pe langa mine mai departe, scuipand in continuare fum negru. Pentru prima data mi-a trecut prin cap ca ar fi trebuit sa raman la bordul vasului, chiar daca n-aveam habar incotro se indreapta. Dar era prea tarziu pentru mine. Lasandu-ma prada nemarginitului regret si fricii, ma tot cufundam domol in valurile negre.

Nu stim ce cautam pe aici si care ne este menirea

...insa ne pricepem aproape toti la menirea semenilor nostri cu responsabilitate exclusiva, ceea ce ne transforma in niste rachete letale cu raza mica de actiune.

Cind eram pusti si traiam in comunism mergeam la auditii muzicale si uneori la concerte, in asa zise case de cultura precum ‘Eminescu’, ‘Club Z’, ‘Petofi Sandor’, ‘Ateneul tineretului’ sau la ‘Brotacei’. Mai mergeam si pe la liceu, si pe la facultate si pe la serviciu. Tot timpul ieseam pe undeva, si cu toate ca povara sistemului inchis ne apasa, eram deschisi cautarilor si relatiilor dintre noi. Faceam schimburi si citeam carti editate la BPT si ascultam muzica buna facind schimb de discuri, strecurate in tara din occident. Este clar ca eram mult mai culti decit tinerii din tarile libere, deoarece numai aviditatea cautarii te poate face initiat. Ne apasa sistemul cu intreaga lui rugozitate asemanatoare unui sistem penitenciar, insa nu uram pe nimeni pentru ca eram prea tineri pentru asta.

Daca as fi fost astazi cu peste 30 de ani mai tinar, cu siguranta m-as fi dus la Colectiv pentru lansare de disc, deoarece ‘Goodbye To Gravity’ mi-ar fi atras atentia nu numai ca denumire de trupa cit mai ales ca stil abordat in lumea buna a muzicii. Lumea buna a muzicii in a carei umbra traim si azi in tara asta. Si mai mult ca sigur ca as fi fost – in cel mai buna caz - un cadavru carbonizat la ora la care incerc sa scriu niste rinduri. Si as fi dorit sa fiu carbonizat decit sa sufar groaznic in spital, si mai ales decit sa intru intr-o numaratoare inversa sinistra ca ‘pacient ars grav’ sau ca ‘pacient in stare critica’. Nu mi-ar fi placut ca oameni (mai ales tineri ca mine),  sa acuze pe nedrept, fara disceramint, dar mai ales minati de o furie oarba semenii medici ca "nu fac nimic pentru a ma salva". Ar fi fost poate mai bine sa fi murit decit sa traiesc intr-o tara 'libera' dar minata de ura, manipulare si diletantism. Decit sa fi devenit o 'racheta' umana cu raza mica de actiune, dirijata si indreptata impotriva semenilor mei lipsiti de vina.

C'mon dudes I'm Jazz Cat and I'm a G..a..briel!

Jazzcat presents Sunday Morning radio-show - #14 (26/04/2015) by Jazzcat on Mixcloud

Archangels, Michael & Gabriel

Michael

The Archangel Michael is one of only three angels that are named in the Bible (the others being Gabriel and Lucifer, the original name of Satan / The Devil). We are told that he is 'one of the chief princes', 'the great prince', 'a mighty warrior' and 'leader of other angels'. He is God's enforcer of law and judgement and is the only angel specifically called an archangel in the Bible 7. The name Michael means 'Who is like God?' (notice the question mark). Michael appears to have a special role in guarding the nation of Israel and the Jewish people. In Jewish tradition, Michael is the author of Psalm 85, which is a sad poem about the suffering of the nation of Israel. He has also been associated with the 'man' who spoke to Joshua at the battle of Jericho 8. In his role as chief warrior angel, it could well Michael's voice that announces the return of Jesus to earth 9. It is thought that is was Michael who fought with, and threw out the Devil/Satan/Lucifer from Heaven (when the Satan revolted against God and tried to take God's place) and that Michael became the 'top angel' in the Satan's place.

He is often depicted wearing medieval armour, ready for battle - very appropriate for his warrior role! In some Christian traditions, Michael is said to have appeared to Mary (Jesus' mother) to tell her that she would die soon and that he carried her deceased body into heaven. (Some Catholics believe that Mary didn't die but that she was taken straight to heaven, by Michael or by Jesus.) In Islam, Michael is known as Mikail and the Koran says that he sheds tears over the sins of the faithful and these tears become the angels known as the Cherubim.

Gabriel

The name Gabriel means 'God's Hero' and he is God's special messenger angel. On several occasions in the Bible he is given the job of coming to earth to give important announcements and tell of special events 10. So it was Gabriel who had the amazing job of telling Mary that she would be the mother of Jesus, the king of the universe! It's also highly likely that it was Gabriel who spoke to Joesph and told him that Mary would have a special baby called Jesus 11. Nowhere in the Bible is Gabriel called an archangel, although in Jewish folklore he is one of the seven archangels. In Daniel 9:21 it says that Gabriel arrives in 'swift flight', but it doesn't mention wings! Swift flight could just mean quickly!

Killing Cortana

Cortana, Microsoft's supremely useful digital assistant, is a highlight Windows 10 feature—but not everyone will appreciate the amount of personal information she demands to be helpful.

Cortana, Microsoft’s smart, snarky digital assistant, is one of the highlight features of Windows 10, imbuing the operating system with a sense of presence that never existed in previous versions of Windows. Cortana’s natural language search capabilities rock, and her intelligent surfacing of news and notifications that matter to you help to tailor Windows 10 to suit your specific needs. I’m in love already. But not everyone will take kindly to Cortana. Cortana’s usefulness stems from her connectedness. The assistant taps Bing for web searches and Microsoft’s machine learning in the cloud to deliver those awesome personalization features. The more Cortana knows about you, your location, your friends, and your calendar and email, the better she’s able to provide a personally tailored experience. But all that data you’re shoveling at Cortana travels straight through Microsoft. Fortunately, Microsoft provides you with tools to disable Cortana and erase your footprint in its servers if you’re so inclined. (And Microsoft deserve props for doing so!) Here’s how.

How to disable Cortana in Windows 10

Microsoft actually makes the process pretty simple.

Open Cortana, click the Notebook icon in its left-hand options pane, then select Settingsfrom the list. A bunch of options will appear. You’ll want to slide “Cortana can give you suggestions, ideas, reminders, alerts and more” to off, which disables the assistant on the PC and removes all locally stored data she knows about you.

Funking Up The Dance Floor

It's crazy saturday ! Come with me and dance !

Funking Up The Dance Floor by Professor Eddy on Mixcloud

The Kim Kardashian effect!

It is news that Kim Kardashian will relish - Armenian women have been voted the sexiest in the world.In the survey of over 44,000 American men, the nationality was seen as the most attractive, with Bajan, American, Colombian and English women also making the top five.  Aussies, Brazillians, Filipina, Bulgarian and Lebanese ladies also made the grade, in the poll conducted by a travel dating website.

SEXIEST NATIONALITIES - FEMALE 

1. Armenian

2. Barbadian/Bajan

3. American

4. Colombian

5. English

6. Australian

7. Brazilian

8. Filipina

9. Bulgarian

10. Lebanese

SEXIEST NATIONALITIES - MALE 

1. Irish

2. Australian

3. Pakistani

4. American

5. English

6. Scottish

7. Italian

8. Nigerian

9. Danish

10. Spanish

Armenia was recently brought into the limelight, when Kim Kardashian visited with her sister, Khloe, husband Kanye West and their daughter, North. Kim's father, lawyer Robert Kardashian, who passed away in 2003, was a third-generation Armenian American.

Meanwhile, out of 66,000 women, the nationality deemed most alluring for men was Irish, followed by Australian, Pakistani and American. English men make up the top five, with Scottish, Italian, Nigerian, Danish and Spanish making it into the top 10. 

The website, MissTravel, is designed to attracted two types of member: 'generous' members and 'attractive members'.The idea is that the generous members - male - pay for the attractive members - female - to join them on exotic and glamorous trips around the world. So far, so seedy. The website states: 'It’s no surprise that diverse, exotic nationalities like Armenian and Bajan topped the women’s list, voted for by men, as superstars like Kim Kardashian and Rihanna have commanded Instagram attention in the tune of millions of followers.'

Meanwhile, it attributes ladies drooling over British actor Jamie Dornan in Fifty Shades of Grey, and British-Pakistani Zayn Malik to the popularity of those nationalities in their survey. There is no mention of Dornan's role a psychopath killer in BBC thriller, The Fall. Last year, Brazilian women got the top spot, while Aussie men were most popular. 

Hello!

It's in English, is new, is free, is chat, is gossip, is yours so your comments are highly expected.

See ya!