În deceniul nouă, când viaţa în România devenise o lentă
mortificare şi când era la modă în poezie jocul de-a poezia, ca o ultimă formă
de opoziţie faţă de un regim politic asfixiant, Ileana Mălăncioiu s-a numărat
printre foarte puţinii poeţi care şi-au păstrat un ton grav în creaţia lor.
Fragilă, dar intratabilă în incriminarea dictaturii, poeta se afla în situaţia
cuiva care iese în faţa unui tanc cu mâinile goale. Ea numea situaţia, nu o
evoca aluziv şi deplângea tragicul destin al ţării, nu se deda acelui umor
nevrotic prin care alţi autori credeau că îşi comunică deznădejdea.
Poemul Coşmar din volumul Urcarea muntelui, publicat în 1985, are şi azi ceva zguduitor:
"întreg oraşul era plin de morţi,/ Ieşiseră pe strada principală/ Aşa-mbrăcaţi în hainele de gală/ pe care cât eşti viu nu prea le porţi.// Treceau râzând şi nu-i puteam opri,/ Păreau că nu mai înţeleg deloc/ Că sunt prea mulţi şi nu mai este loc/ Şi pentru cei care mai suntem vii// Ne-nfricoşa grozav fantasticul delir,/ Dar stam şi ne uitam uimiţi, ca la paradă,/ căci fiecare-aveam pe cineva pe stradă/ Şi n-am fi vrut să fie închis în cimitir."
Acest ton grav, acest tragism ultim, dincolo de care nu mai poate fi imaginată decât tăcerea, a caracterizat scrisul Ilenei Mălăncioiu încă de la debut. Până şi senzualitatea specifică vârstei se exprima în primele ei poeme printr-o cruzime de fată angrenată în jocuri băieţeşti, nu prin întârzieri lascive în faţa oglinzii:
"Caut cuiburi cu băieţii prin scorburi/ îngropându-mi mâna până la umăr în putregaiul gălbui,/ înspăimântată când o pasăre întârziată/ Se zbate între mine şi-ntre pui.// îi simt ciocul şi ghearele umblându-mi prin carne,/ O prind de-o aripă şi-ncerc s-o scot/ Şi-mi scapă şi mă lasă cu penele în mână/ Când am ieşit din scorbură până la cot." (Puii din scorburi)
Criticii literari au remarcat tocmai atitudinea severă şi preocuparea exclusivă pentru ceea ce este esenţial. "Poezia Ilenei Mălăncioiu - arăta Lucian Raicu în 1980 - impresionează înainte de toate prin gravitatea tonului. Explicit sau nu, versul dă de veste prin simpla articulare că are de "comunicat" ceva esenţial, hotărâtor parcă pentru echilibrul lumii." Anterior, Alexandru Paleologu explicase metoda prin care se sustrage poeta oricărei frivolităţi: "Poemele ei absolut uimitoare încep foarte simplu, cu un fel de supunere la obiect; poeta, atentă şi scrupuloasă, face întâi un exact raport asupra unei stări de fapt, descrie amănunţit o împrejurare. Apoi, cu aceeaşi gravă candoare, îşi urmează raportul care, înainte de a se epuiza, se încarcă la un moment dat de aprehensiuni şi premoniţii."
La originea acestui stil artistic se află, fără îndoială, stilul de viaţă ţărănesc, pe care Ileana Mălăncioiu şi-l asumă, în felul în care şi l-a asumat şi Brâncuşi. Ea nu-şi foloseşte amintirile despre copilăria petrecută la ţară ca sursă de pitoresc, ci păstrează din ele doar dramatismul auster al existenţei ţărăneşti.
La primele ei manifestări, poeta are un aer de pădureancă, liberă, neîmblânzită, dornică de senzaţii tari. Pasionalitatea ei sălbatică ("păgână", au spus unii comentatori) se exprimă prin acceptarea sfidătoare a trudei, a chinului, a milei sfâşietoare şi aminteşte de frenezia autoflagelării unor călugăriţe în Evul Mediu. Odată cu maturizarea, se produce o transformare a modului liric. Imaginaţia se rarefiază, devine hieratică, senzualitatea îşi pierde unda de cruzime şi capătă o formă eterată. Nevoia călugăriţei de a se biciui este înlocuită de o aşteptare extatică, de o ardoare pură.
Dar tonul este acelaşi: grav, de un patetism sobru.
Aproape fără cuvinte
Ileana Mălăncioiu nu scrie ca să scrie, ci comunică întotdeauna ceva prin intermediul versurilor. Ceva important şi urgent din punct de vedere existenţial. Cuvintele, de care teoretic în literatură depinde totul, sunt mai puţin vizibile în acest caz. Cu ajutorul lor, poeta descrie o situaţie şi, imediat după ce situaţia ni se impune, ele dispar, ca schelele după terminarea unei construcţii.
Situaţia descrisă este de cele mai multe ori situaţia în care se află poeta însăşi. Nu este vorba, deci, doar de folosirea persoanei întâi - mod gramatical de autentificare a poeziei -, ci şi de prezenţa "fizică" a artistei, ca în arta coregrafică. Asemenea unei dansatoare, Ileana Mălăncioiu face din propria ei fiinţă un mijloc de comunicare artistică. Impresia de angajare integrală a sa în actul creaţiei este impresionantă.
Poeta apare, de pildă, pe scenă ţinând într-o mână capul, iar în cealaltă corpul unei păsări tăiate, pentru a reface legătura dintre cele două părţi. Gestul exprimă nu numai duioşia, ci şi senzualitatea, întrucât ne-o închipuim pe "salvatoare" înfiorată, ca de-un curent electric, de trecerea prin sine a ultimului spasm de viaţă al păsării:
"Iau c-o mână capul, cu cealaltă restul/ Şi le schimb când mi se pare greu/ Până nu sunt moarte, să mai stea legate/ Cel puţin aşa, prin trupul meu." (Pasărea tăiată)
Scena aceasta, nu lipsită de o anumită voluptate a experienţelor nepermise, ne urmăreşte multă vreme. Ea demonstrează la ce înalt nivel de expresivitate se poate ridica poezia-dans inventată de Ileana Mălăncioiu. Toate poemele celebre ale acestei autoare care trăieşte modest, refuzându-şi orice răsfăţ de vedetă, se bazează pe câte un asemenea moment de coregrafie tragică. După lectura lor, ţinem minte secvenţe din cinematica dansului, şi nu cuvinte.
În Drum este memorabilă scena care o prezintă pe poetă luând în braţe picioarele boilor obosiţi de drum înainte de a le lăsa la dispoziţia potcovarului:
"Le iau pe rând picioarele în braţe/ Şi îi apăs cu palma pe copite/ Să ştiu pe care parte-au şchiopătat/ Şi să le-acopăr oasele tocite."
în Ursul, situaţia şocantă, greu de uitat o reprezintă supunerea cu care femeia acceptă să fie călcată de urs. Sub pretextul descrierii unei proceduri medicale populare, este înfăţişată dureroasa şi binefăcătoarea "strivire" a femelei de către mascul:
"în iarba-naltă de pe munte, cu trupu-ncolăcit ca şerpii/ Când ies de se-ncălzesc la soare şi înlemnită de durere/ Aştept să vină iarăşi ursul, să se aplece peste mine/ Şi să rămână-aşa o vreme, să mă miroasă în tăcere.// Să vadă că sunt încă vie şi că aş vrea să mă fac bine,/ Să-nceapă să mă calce-alene din umeri până la picioare,/ Să-l simt alunecând pe coaste şi-ngenunchind fără să vrea/ Şi să coboare iar pe iarbă atunci când ştie că mă doare."
În Boul jupuit, imaginea care ne hipnotizează este alta decât a "dansatoarei", dar în cadru apare şi aceasta, contemplând spectacolul terifiant:
"Boul jupuit atârnă cu picioarele în sus,/ Pielea nu mai înveleşte carnea lui cea muritoare,/ O lumină dinăuntru şi-o lumină din afară/ Lasă coastele să facă cercuri albe de răcoare.// Locul inimii aşteaptă însemnat cu cheag de sânge,/ Capul cel cu stea în frunte se mai vede numai unde/ Ochii umezi daţi pe spate vine cineva să-i scoată/ Şi desparte carnea rece de luminile rotunde.// Eu rămân tăcută-n preajma trupului ce se lungeşte"...
O Antigona a românilor
Toate citatele de care ne-am folosit până acum provin din primele cărţi - Pasărea tăiată, 1967, Către Ieronim, 1970 - ale Ilenei Mălăncioiu şi au, ca trăsătură comună, evocarea indirectă a lumii ţărăneşti. Treptat, poeta se îndepărtează de această scenografie rustică, păstrată în amintire din anii copilăriei. Spaţiul pe care începe să-l prefere este unul imaginar, necircumstanţializat şi neidentificabil. Prin această operaţie se realizează însă nu numai o esenţializare (cum credea probabil poeta la vremea respectivă), a reprezentării, ci şi o purificare a ei în sensul negativ al cuvântului. Spălată de orice culoare locală, poezia pierde şi substanţă, ca o haină trecută printr-o curăţătorie chimică. Scenele descrise acum, hieratice, au fără îndoială graţie şi ne emoţionează (mai ales atunci când sunt - şi sunt adeseori - străbătute de adierea morţii), dar nu mai persistă atât de mult în memoria noastră. La scurtă vreme după încheierea lecturii, se evaporă, ca visele în zori:
"De nimfa cu straiele smulse de râu de pe mal/ Nu peste mult m-am apropiat,/ La picioarele ei sta Ieronim şi plângea/ Cu plâns curat.// Dacă trupul său cel bătut de vânt/ N-ar fi stat neclintit în apa murdară/ Şi n-ar fi strălucit în mijlocul ei/ Femeie-ar fi putut să mi se pară.// însă părul ei curgea asemenea râului/ Şi golul din ochi i se umplea/ Cu o singură pasăre care/ Pe-ntinderea de apă plutea.// Şi de mare frică am fost cuprinsă,/ Ieronim, iartă-mă, nu pot să te mint,/ Când te-am atins, am simţit foarte rece/ Umărul tău de argint." (De frică)
Începând cu volumul Linia vieţii, 1982, şi culminând cu Urcarea muntelui, 1985 (carte din cauza căreia autorităţile comuniste, să nu uităm, au intrat în panică, de parcă ar fi descoperit o bombă în faţa CC al PCR), poezia scrisă de Ileana Mălăncioiu îşi recapătă concreteţea. O concreteţe de coşmar - aceea a unui oraş orwellian, supravegheat de privirea atotcuprinzătoare a dictatorului. Personajul liric nu mai este acum doar o "dansatoare", ci şi o "tragediană", care îşi declamă obsedant lamentaţia:
"O crimă săvârşită pe strada principală,/ în amiaza mare, o crimă oribilă/ Şi nimeni nu plânge şi nimeni nu strigă/ Şi nimeni nu pune mâna pe criminal.// Eu însămi stau aici şi scriu versuri,/ Ca şi cum versurile mele ar putea opri/ O crimă ce se face pe strada principală/ în plină zi.// O, când voi lăsa totul la o parte/ Să ies în stradă şi să strig cât pot:/ S-a petrecut o crimă, puneţi mâna pe criminal,/ Puneţi mâna pe mine, complicele." (O crimă săvârşită pe strada principală)
Gesticulaţia şi monologul poetei din această perioadă ne fac să ne-o imaginăm ca pe-o Antigona a românilor. Parcă o vedem îmbrăcată în negru şi ridicându-şi braţele justiţiar spre cer, parcă o auzim rostindu-şi tiradele vindicative şi profetice:
"în noaptea asta lungă când stau încremenită/ Asemeni unui mort dus de curând/ în cimitirul vesel din Săpânţa/ Pe care eu nu-l pot privi râzând;// Când ceilalţi poate-s veseli, sau poate li se pare,/ Când încă pot plăti modesta sumă/ Să-şi cumpere şi crucea potrivită/ Pe care nu ştiu cine a încrustat o glumă,// în noaptea-ntunecoasă şi nesfârşit de lungă/ Eu încă mai visez o zi în care/ Din cimitiru-acesta mai vesel decât este/ Un om va ieşi-ncet cu crucea sa-n spinare." (Cimitirul vesel)
Cele mai recente poeme ale Ilenei Mălăncioiu cuprind secvenţe halucinante dintr-un ritual funerar. Cu aceeaşi expresivitate cu care compunea, prin postarea şi modelarea propriei fiinţe, reprezentări ale violenţei vieţii, poeta interpretează acum scene din comedia macabră a extincţiei:
"Azi nu mai scriu versuri, nu mai visez,/ Nu mai tremur, nu mai plâng, nu mai sunt/ într-o aşteptare apăsătoare m-am îngropat/ în mine însămi ca într-un mormânt.// Coboară un înger în el şi mă caută,/ Nu mă găseşte şi crede că-am înviat,/ Doamne, cât de naivi sunt şi îngerii ăştia/ Care de-atâta vreme nu au aflat// Că nu învie morţii, e în zadar (copile),/ Oricâtă speranţă, oricâtă îndoială, oricât/ Ar plânge mironosiţele în acest cimitir/ în care mi s-a făcut urât// Să tot ascult plânsul lor care nu se mai termină,/ Să tot încerc să ies din acest noroi,/ Să tot dau la o parte lespedea asta grea/ Pe care nu ştiu cine o pune înapoi." (într-o aşteptare apăsătoare)
Greu de clasificat (s-ar putea vorbi de expresionism, însă cu multe amendamente), poezia Ilenei Mălăncioiu se distinge - chiar şi la o privire din avion - în peisajul poeziei noastre contemporane. Adevărată, dramatică, încărcată adeseori de sarcasm, această poezie răzbate inevitabil până la conştiinţa cititorului contemporan, indiferent câte mijloace de protecţie ar folosi el împotriva trăirilor prea intense. Ileana Mălăncioiu deliteraturizează poezia, o transformă într-un mesaj existenţial.
Spectatorul care nu aplaudă
Ileana Mălăncioiu este ea însăşi în orice împrejurare. Din lucrarea sa de doctorat, Vina tragică, publicată în 1978, putem extrage pasaje care au valoarea unor poeme în proză. Iată, de exemplu, cum rezumă - şi cum comentează implicit - autoarea tragedia lui Oedip:
"După ce a cunoscut toată fericirea care ne poate fi dată pe pământ şi după ce s-a consumat toată tragedia sa, regele Oedip continuă să trăiască, sub înfăţişarea unui bătrân orb, purtat de mână de către fiica sa, departe de pământul pe care a aflat şi măreţia şi căderea. Abia acum el începe însă să vadă cu adevărat, asemenea păstorului Tiresias, şi abia acum cunoaşte cu adevărat măreţia în forma ei cea mai înaltă, redobândind prin chin şi suferinţă bucuria simplă de a trăi şi reconciliindu-se astfel cu zeii cărora li s-a împotrivit şi totodată cu propria lege încălcată fără să vrea.
Abia acum, când a pierdut tot şi a supravieţuit pierderii sale totale impunându-se zeilor prin suferinţa sa şi făcându-i să-i accepte moartea altfel decât pe cea a nevinovaţilor, este Oedip cu adevărat rege, nu al unei cetăţi, ci al întregului pământ."
Nici o speculaţie ieftină, nici o urmă de cochetărie stilistică.
Această seriozitate de fond o regăsim şi în publicistica poetei. Comentând culegerea de articole Călătorie spre mine însămi, din 1988, George Pruteanu observă, pe bună dreptate: "Tonul este al unei gravităţi îngândurate, neiertătoare cu convenţiile filistin-"artistice", inclementă cu ipocriziile ceremoniale, nepăsătoare la fleacuri."
Zecile de articole pe teme politice scrise după 1989 se remarcă printr-o intransigenţă considerată de unii inumană. Autoarea critică pe un ton vehement - şi adeseori batjocoritor - aproape orice iniţiativă a oamenilor politici, fie ei de stânga sau de dreapta. O neîncredere iremediabilă, ţărănească în politică , poate şi o antipatie faţă de tot ceea ce înseamnă protipendadă o determină să trateze cu aceeaşi asprime şi viclenia malefică a foştilor nomenclaturişti, şi stângăcia inocentă a celor aduşi la putere de CDR. Gabriel Dimisianu găseşte o scuză elegantă pentru acest act de nedreptate: "Autoarea este consecventă cu sine şi dacă uneori poate fi nedreaptă, din incompleta cunoaştere a resorturilor unor atitudini, spiritul de loialitate în care judecă nu-i poate fi pus niciodată la îndoială."
În realitate, egocentrismul atitudinii, productiv în poezie, este un factor perturbator în comentariul politic. Adevăratul comentator politic uită de sine atunci când judecă viaţa publică.
După cum reiese din articolele adunate în volumul (cu un titlu superb) Cronica melancoliei, din 1998, Ileana Mălăncioiu ţine să fie, indiferent de ceea ce se petrece pe scena politicii româneşti, spectatorul care nu aplaudă. Ea uită că spectacolul oferit de un asemenea spectator riscă să rămână la rândul lui neaplaudat.
O poetă de valoarea Ilenei Mălăncioiu are însă dreptul la această fantezie. Privirea încruntată şi dispreţuitoare cu care urmăreşte ea viaţa politică este privirea cuiva obişnuit să contemple ceva mai important.
Poemul Coşmar din volumul Urcarea muntelui, publicat în 1985, are şi azi ceva zguduitor:
"întreg oraşul era plin de morţi,/ Ieşiseră pe strada principală/ Aşa-mbrăcaţi în hainele de gală/ pe care cât eşti viu nu prea le porţi.// Treceau râzând şi nu-i puteam opri,/ Păreau că nu mai înţeleg deloc/ Că sunt prea mulţi şi nu mai este loc/ Şi pentru cei care mai suntem vii// Ne-nfricoşa grozav fantasticul delir,/ Dar stam şi ne uitam uimiţi, ca la paradă,/ căci fiecare-aveam pe cineva pe stradă/ Şi n-am fi vrut să fie închis în cimitir."
Acest ton grav, acest tragism ultim, dincolo de care nu mai poate fi imaginată decât tăcerea, a caracterizat scrisul Ilenei Mălăncioiu încă de la debut. Până şi senzualitatea specifică vârstei se exprima în primele ei poeme printr-o cruzime de fată angrenată în jocuri băieţeşti, nu prin întârzieri lascive în faţa oglinzii:
"Caut cuiburi cu băieţii prin scorburi/ îngropându-mi mâna până la umăr în putregaiul gălbui,/ înspăimântată când o pasăre întârziată/ Se zbate între mine şi-ntre pui.// îi simt ciocul şi ghearele umblându-mi prin carne,/ O prind de-o aripă şi-ncerc s-o scot/ Şi-mi scapă şi mă lasă cu penele în mână/ Când am ieşit din scorbură până la cot." (Puii din scorburi)
Criticii literari au remarcat tocmai atitudinea severă şi preocuparea exclusivă pentru ceea ce este esenţial. "Poezia Ilenei Mălăncioiu - arăta Lucian Raicu în 1980 - impresionează înainte de toate prin gravitatea tonului. Explicit sau nu, versul dă de veste prin simpla articulare că are de "comunicat" ceva esenţial, hotărâtor parcă pentru echilibrul lumii." Anterior, Alexandru Paleologu explicase metoda prin care se sustrage poeta oricărei frivolităţi: "Poemele ei absolut uimitoare încep foarte simplu, cu un fel de supunere la obiect; poeta, atentă şi scrupuloasă, face întâi un exact raport asupra unei stări de fapt, descrie amănunţit o împrejurare. Apoi, cu aceeaşi gravă candoare, îşi urmează raportul care, înainte de a se epuiza, se încarcă la un moment dat de aprehensiuni şi premoniţii."
La originea acestui stil artistic se află, fără îndoială, stilul de viaţă ţărănesc, pe care Ileana Mălăncioiu şi-l asumă, în felul în care şi l-a asumat şi Brâncuşi. Ea nu-şi foloseşte amintirile despre copilăria petrecută la ţară ca sursă de pitoresc, ci păstrează din ele doar dramatismul auster al existenţei ţărăneşti.
La primele ei manifestări, poeta are un aer de pădureancă, liberă, neîmblânzită, dornică de senzaţii tari. Pasionalitatea ei sălbatică ("păgână", au spus unii comentatori) se exprimă prin acceptarea sfidătoare a trudei, a chinului, a milei sfâşietoare şi aminteşte de frenezia autoflagelării unor călugăriţe în Evul Mediu. Odată cu maturizarea, se produce o transformare a modului liric. Imaginaţia se rarefiază, devine hieratică, senzualitatea îşi pierde unda de cruzime şi capătă o formă eterată. Nevoia călugăriţei de a se biciui este înlocuită de o aşteptare extatică, de o ardoare pură.
Dar tonul este acelaşi: grav, de un patetism sobru.
Aproape fără cuvinte
Ileana Mălăncioiu nu scrie ca să scrie, ci comunică întotdeauna ceva prin intermediul versurilor. Ceva important şi urgent din punct de vedere existenţial. Cuvintele, de care teoretic în literatură depinde totul, sunt mai puţin vizibile în acest caz. Cu ajutorul lor, poeta descrie o situaţie şi, imediat după ce situaţia ni se impune, ele dispar, ca schelele după terminarea unei construcţii.
Situaţia descrisă este de cele mai multe ori situaţia în care se află poeta însăşi. Nu este vorba, deci, doar de folosirea persoanei întâi - mod gramatical de autentificare a poeziei -, ci şi de prezenţa "fizică" a artistei, ca în arta coregrafică. Asemenea unei dansatoare, Ileana Mălăncioiu face din propria ei fiinţă un mijloc de comunicare artistică. Impresia de angajare integrală a sa în actul creaţiei este impresionantă.
Poeta apare, de pildă, pe scenă ţinând într-o mână capul, iar în cealaltă corpul unei păsări tăiate, pentru a reface legătura dintre cele două părţi. Gestul exprimă nu numai duioşia, ci şi senzualitatea, întrucât ne-o închipuim pe "salvatoare" înfiorată, ca de-un curent electric, de trecerea prin sine a ultimului spasm de viaţă al păsării:
"Iau c-o mână capul, cu cealaltă restul/ Şi le schimb când mi se pare greu/ Până nu sunt moarte, să mai stea legate/ Cel puţin aşa, prin trupul meu." (Pasărea tăiată)
Scena aceasta, nu lipsită de o anumită voluptate a experienţelor nepermise, ne urmăreşte multă vreme. Ea demonstrează la ce înalt nivel de expresivitate se poate ridica poezia-dans inventată de Ileana Mălăncioiu. Toate poemele celebre ale acestei autoare care trăieşte modest, refuzându-şi orice răsfăţ de vedetă, se bazează pe câte un asemenea moment de coregrafie tragică. După lectura lor, ţinem minte secvenţe din cinematica dansului, şi nu cuvinte.
În Drum este memorabilă scena care o prezintă pe poetă luând în braţe picioarele boilor obosiţi de drum înainte de a le lăsa la dispoziţia potcovarului:
"Le iau pe rând picioarele în braţe/ Şi îi apăs cu palma pe copite/ Să ştiu pe care parte-au şchiopătat/ Şi să le-acopăr oasele tocite."
în Ursul, situaţia şocantă, greu de uitat o reprezintă supunerea cu care femeia acceptă să fie călcată de urs. Sub pretextul descrierii unei proceduri medicale populare, este înfăţişată dureroasa şi binefăcătoarea "strivire" a femelei de către mascul:
"în iarba-naltă de pe munte, cu trupu-ncolăcit ca şerpii/ Când ies de se-ncălzesc la soare şi înlemnită de durere/ Aştept să vină iarăşi ursul, să se aplece peste mine/ Şi să rămână-aşa o vreme, să mă miroasă în tăcere.// Să vadă că sunt încă vie şi că aş vrea să mă fac bine,/ Să-nceapă să mă calce-alene din umeri până la picioare,/ Să-l simt alunecând pe coaste şi-ngenunchind fără să vrea/ Şi să coboare iar pe iarbă atunci când ştie că mă doare."
În Boul jupuit, imaginea care ne hipnotizează este alta decât a "dansatoarei", dar în cadru apare şi aceasta, contemplând spectacolul terifiant:
"Boul jupuit atârnă cu picioarele în sus,/ Pielea nu mai înveleşte carnea lui cea muritoare,/ O lumină dinăuntru şi-o lumină din afară/ Lasă coastele să facă cercuri albe de răcoare.// Locul inimii aşteaptă însemnat cu cheag de sânge,/ Capul cel cu stea în frunte se mai vede numai unde/ Ochii umezi daţi pe spate vine cineva să-i scoată/ Şi desparte carnea rece de luminile rotunde.// Eu rămân tăcută-n preajma trupului ce se lungeşte"...
O Antigona a românilor
Toate citatele de care ne-am folosit până acum provin din primele cărţi - Pasărea tăiată, 1967, Către Ieronim, 1970 - ale Ilenei Mălăncioiu şi au, ca trăsătură comună, evocarea indirectă a lumii ţărăneşti. Treptat, poeta se îndepărtează de această scenografie rustică, păstrată în amintire din anii copilăriei. Spaţiul pe care începe să-l prefere este unul imaginar, necircumstanţializat şi neidentificabil. Prin această operaţie se realizează însă nu numai o esenţializare (cum credea probabil poeta la vremea respectivă), a reprezentării, ci şi o purificare a ei în sensul negativ al cuvântului. Spălată de orice culoare locală, poezia pierde şi substanţă, ca o haină trecută printr-o curăţătorie chimică. Scenele descrise acum, hieratice, au fără îndoială graţie şi ne emoţionează (mai ales atunci când sunt - şi sunt adeseori - străbătute de adierea morţii), dar nu mai persistă atât de mult în memoria noastră. La scurtă vreme după încheierea lecturii, se evaporă, ca visele în zori:
"De nimfa cu straiele smulse de râu de pe mal/ Nu peste mult m-am apropiat,/ La picioarele ei sta Ieronim şi plângea/ Cu plâns curat.// Dacă trupul său cel bătut de vânt/ N-ar fi stat neclintit în apa murdară/ Şi n-ar fi strălucit în mijlocul ei/ Femeie-ar fi putut să mi se pară.// însă părul ei curgea asemenea râului/ Şi golul din ochi i se umplea/ Cu o singură pasăre care/ Pe-ntinderea de apă plutea.// Şi de mare frică am fost cuprinsă,/ Ieronim, iartă-mă, nu pot să te mint,/ Când te-am atins, am simţit foarte rece/ Umărul tău de argint." (De frică)
Începând cu volumul Linia vieţii, 1982, şi culminând cu Urcarea muntelui, 1985 (carte din cauza căreia autorităţile comuniste, să nu uităm, au intrat în panică, de parcă ar fi descoperit o bombă în faţa CC al PCR), poezia scrisă de Ileana Mălăncioiu îşi recapătă concreteţea. O concreteţe de coşmar - aceea a unui oraş orwellian, supravegheat de privirea atotcuprinzătoare a dictatorului. Personajul liric nu mai este acum doar o "dansatoare", ci şi o "tragediană", care îşi declamă obsedant lamentaţia:
"O crimă săvârşită pe strada principală,/ în amiaza mare, o crimă oribilă/ Şi nimeni nu plânge şi nimeni nu strigă/ Şi nimeni nu pune mâna pe criminal.// Eu însămi stau aici şi scriu versuri,/ Ca şi cum versurile mele ar putea opri/ O crimă ce se face pe strada principală/ în plină zi.// O, când voi lăsa totul la o parte/ Să ies în stradă şi să strig cât pot:/ S-a petrecut o crimă, puneţi mâna pe criminal,/ Puneţi mâna pe mine, complicele." (O crimă săvârşită pe strada principală)
Gesticulaţia şi monologul poetei din această perioadă ne fac să ne-o imaginăm ca pe-o Antigona a românilor. Parcă o vedem îmbrăcată în negru şi ridicându-şi braţele justiţiar spre cer, parcă o auzim rostindu-şi tiradele vindicative şi profetice:
"în noaptea asta lungă când stau încremenită/ Asemeni unui mort dus de curând/ în cimitirul vesel din Săpânţa/ Pe care eu nu-l pot privi râzând;// Când ceilalţi poate-s veseli, sau poate li se pare,/ Când încă pot plăti modesta sumă/ Să-şi cumpere şi crucea potrivită/ Pe care nu ştiu cine a încrustat o glumă,// în noaptea-ntunecoasă şi nesfârşit de lungă/ Eu încă mai visez o zi în care/ Din cimitiru-acesta mai vesel decât este/ Un om va ieşi-ncet cu crucea sa-n spinare." (Cimitirul vesel)
Cele mai recente poeme ale Ilenei Mălăncioiu cuprind secvenţe halucinante dintr-un ritual funerar. Cu aceeaşi expresivitate cu care compunea, prin postarea şi modelarea propriei fiinţe, reprezentări ale violenţei vieţii, poeta interpretează acum scene din comedia macabră a extincţiei:
"Azi nu mai scriu versuri, nu mai visez,/ Nu mai tremur, nu mai plâng, nu mai sunt/ într-o aşteptare apăsătoare m-am îngropat/ în mine însămi ca într-un mormânt.// Coboară un înger în el şi mă caută,/ Nu mă găseşte şi crede că-am înviat,/ Doamne, cât de naivi sunt şi îngerii ăştia/ Care de-atâta vreme nu au aflat// Că nu învie morţii, e în zadar (copile),/ Oricâtă speranţă, oricâtă îndoială, oricât/ Ar plânge mironosiţele în acest cimitir/ în care mi s-a făcut urât// Să tot ascult plânsul lor care nu se mai termină,/ Să tot încerc să ies din acest noroi,/ Să tot dau la o parte lespedea asta grea/ Pe care nu ştiu cine o pune înapoi." (într-o aşteptare apăsătoare)
Greu de clasificat (s-ar putea vorbi de expresionism, însă cu multe amendamente), poezia Ilenei Mălăncioiu se distinge - chiar şi la o privire din avion - în peisajul poeziei noastre contemporane. Adevărată, dramatică, încărcată adeseori de sarcasm, această poezie răzbate inevitabil până la conştiinţa cititorului contemporan, indiferent câte mijloace de protecţie ar folosi el împotriva trăirilor prea intense. Ileana Mălăncioiu deliteraturizează poezia, o transformă într-un mesaj existenţial.
Spectatorul care nu aplaudă
Ileana Mălăncioiu este ea însăşi în orice împrejurare. Din lucrarea sa de doctorat, Vina tragică, publicată în 1978, putem extrage pasaje care au valoarea unor poeme în proză. Iată, de exemplu, cum rezumă - şi cum comentează implicit - autoarea tragedia lui Oedip:
"După ce a cunoscut toată fericirea care ne poate fi dată pe pământ şi după ce s-a consumat toată tragedia sa, regele Oedip continuă să trăiască, sub înfăţişarea unui bătrân orb, purtat de mână de către fiica sa, departe de pământul pe care a aflat şi măreţia şi căderea. Abia acum el începe însă să vadă cu adevărat, asemenea păstorului Tiresias, şi abia acum cunoaşte cu adevărat măreţia în forma ei cea mai înaltă, redobândind prin chin şi suferinţă bucuria simplă de a trăi şi reconciliindu-se astfel cu zeii cărora li s-a împotrivit şi totodată cu propria lege încălcată fără să vrea.
Abia acum, când a pierdut tot şi a supravieţuit pierderii sale totale impunându-se zeilor prin suferinţa sa şi făcându-i să-i accepte moartea altfel decât pe cea a nevinovaţilor, este Oedip cu adevărat rege, nu al unei cetăţi, ci al întregului pământ."
Nici o speculaţie ieftină, nici o urmă de cochetărie stilistică.
Această seriozitate de fond o regăsim şi în publicistica poetei. Comentând culegerea de articole Călătorie spre mine însămi, din 1988, George Pruteanu observă, pe bună dreptate: "Tonul este al unei gravităţi îngândurate, neiertătoare cu convenţiile filistin-"artistice", inclementă cu ipocriziile ceremoniale, nepăsătoare la fleacuri."
Zecile de articole pe teme politice scrise după 1989 se remarcă printr-o intransigenţă considerată de unii inumană. Autoarea critică pe un ton vehement - şi adeseori batjocoritor - aproape orice iniţiativă a oamenilor politici, fie ei de stânga sau de dreapta. O neîncredere iremediabilă, ţărănească în politică , poate şi o antipatie faţă de tot ceea ce înseamnă protipendadă o determină să trateze cu aceeaşi asprime şi viclenia malefică a foştilor nomenclaturişti, şi stângăcia inocentă a celor aduşi la putere de CDR. Gabriel Dimisianu găseşte o scuză elegantă pentru acest act de nedreptate: "Autoarea este consecventă cu sine şi dacă uneori poate fi nedreaptă, din incompleta cunoaştere a resorturilor unor atitudini, spiritul de loialitate în care judecă nu-i poate fi pus niciodată la îndoială."
În realitate, egocentrismul atitudinii, productiv în poezie, este un factor perturbator în comentariul politic. Adevăratul comentator politic uită de sine atunci când judecă viaţa publică.
După cum reiese din articolele adunate în volumul (cu un titlu superb) Cronica melancoliei, din 1998, Ileana Mălăncioiu ţine să fie, indiferent de ceea ce se petrece pe scena politicii româneşti, spectatorul care nu aplaudă. Ea uită că spectacolul oferit de un asemenea spectator riscă să rămână la rândul lui neaplaudat.
O poetă de valoarea Ilenei Mălăncioiu are însă dreptul la această fantezie. Privirea încruntată şi dispreţuitoare cu care urmăreşte ea viaţa politică este privirea cuiva obişnuit să contemple ceva mai important.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu