Se facea ca eram pe un vapor urias. Zi de zi, noapte de
noapte, vaporul isi croia neobosit drum inainte, scuipand fum negru. Scotea un
zgomot infernal. Habar n-aveam incotro ma indreptam. Stiu doar ca din adancuri
rasarea un soare incandescent ca un cleste de scormonit prin foc. Soarele s-a
inaltat pana in dreptul catargului, ramanand o vreme spanzurat. Si deodata, pe
nesimtite, s-a rupt de acolo si a luat-o inainte. In final, s-a cufundat
sfaraind in mare ca o pereche de clesti de scormonit in foc. Indepartate
talazuri azurii au clocotit, colorandu-se in rosu aprins. Vaporul a pornit in
urma soarelui, scotand acelasi zgomot infernal. Dar nu mai avea cum sa-l mai
prinda. Odata am acostat un marinar de pe vas si l-am intrebat: - Vaporul asta
merge spre apus? Barbatul m-a privit banuitor o vreme, si apoi mi-a intors
intrebarea: - De ce? - Pentru ca mi se pare ca urmarim soarele care apune.
Barbatul a ras sec si a luat-o din loc. Ma simteam parasit. Nu stiam cand o sa
ajungem la tarm. Habar n-aveam incotro ne indreptam. Tot ce stiam era ca vasul
isi croia drum inainte, printre valuri, scuipand fum negru. Cat vedeai cu ochii
nu erau decat valuri, nemarginite si albastre. Si uneori capatau reflexe
violacee. De jur imprejurul corabiei aflate mereu in miscare spuma era de un
alb imaculat. Ma simteam atat de parasit. Mai bine ma aruncam in valuri decat
sa mai raman la bordul vaporului. Cand s-a innorat si vaporul a prins sa se
zgaltaie, o femeie s-a aplecat peste balustrada si a inceput sa planga
indelung. Batista cu care-si stergea ochii era perfect alba. Hainele-i erau
insa din bumbac ordinar. Vazand-o, mi-am dat seama ca nu eram singurul de pe
vas cuprins de tristete. Eram peste poate de plictisit si nu-mi era gandul
decat la cum sa-mi pun capat zilelor. Taceam si ma holbam la stele. Odata m-am
dus in salon unde o femeie eleganta canta la pian, intoarsa cu spatele la mine.
Alaturi de ea era un barbat inalt si chipes care o seconda. Ce gura monstruos
de mare avea! Cei doi erau complet indiferenti la tot ce se petrecea in jurul
lor. Parca uitasera cu totul ca se aflau pe vas. Totul era lipsit de noima.
Eram tot mai hotarat sa-mi pun capat zilelor. Si, intr-o seara, cand nu era
nimeni in preajma, mi-am luat inima in dinti si m-am aruncat in valuri. Numai
ca, odata ce picioarele mele s-au desprins de pe punte, chiar in clipa in care
am rupt legatura cu vasul, a inceput sa-mi para rau dupa viata. In adancul
inimii regretam ce facusem. Dar era prea tarziu. Ma aruncasem in mare.. Vaporul
se inalta imens langa mine. Sarisem de pe vas, dar picioarele pareau sa nu fi
atins inca apa. Nu aveam de ce sa ma prind, asa ca ma cufundam vertiginos in
apa. Oricat mi-as fi strans picioarele la piept, ma tot cufundam in apa, intr-o
apa neagra ca smoala. Vaporul a trecut pe langa mine mai departe, scuipand in
continuare fum negru. Pentru prima data mi-a trecut prin cap ca ar fi trebuit
sa raman la bordul vasului, chiar daca n-aveam habar incotro se indreapta. Dar
era prea tarziu pentru mine. Lasandu-ma prada nemarginitului regret si fricii,
ma tot cufundam domol in valurile negre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu