Iata ce am visat

Iata ce am visat... Stateam cu bratele incrucisate la capataiul sotiei. Femeia zacea in pat si mi-a spus, cu o voce linistita, ca era pe moarte. Parul lung, rasfirat pe perna ii incadra trasaturile molatice ale chipului rotund. Reflexe sangerii, calde, razbateau prin obrajii albi, iar buzele-i erau de un rosu vibrant. Nu parea defel in pragul mortii. Totusi ea mi-a spus clar, cu voce domoala, ca o sa moara. Si eu stiam asta. M-am aplecat deasupra ei, si, privind-o, am intrebat-o daca intr-adevar asa era..., daca avea sa moara. A deschis larg ochii si mi-a raspuns ca da, o sa moara. Din spatele genelor lungi, ochii sai mari si umezi erau de un verde intens. Propria-mi reflexie plutea vie in adancul pupilelor negre. Uitandu-ma in adancul straveziu al ochilor ei stralucitori, m-am tot intrebat: „chiar avea sa moara?”. Cu blandete mi-am apropiat buzele de perna si am rugat-o sa-mi spuna ca nu va muri, ca totul va fi bine. Sotia, cu ochii verzi, umbriti de somn, mi-a zis cu aceeasi voce domoala: - Asta este... O sa mor... - Ma vezi?, am intrebat-o dintr-o suflare. - Daca te vad?, mi-a spus ea cu un suras. Ti se reflecta chipul in ochii mei... Am tacut si mi-am ridicat fata de pe perna. Cu bratele incrucisate pe piept, mi-am pus din nou intrebarea, mereu aceeasi: „chiar avea sa moara?”. Dupa o vreme, ea a prins iarasi glas. - Sa ma ingropi dupa ce mor. Sapa-mi mormantul cu o scoica din aceea din care se fac perlele. Pune-mi apoi la capatai, ca piatra funerara, un ciob de stea cazut din cer si vegheaza-mi mormantul fiindca ma voi intoarce sa te vad. - Si cand te vei intoarce?, am intrebat-o. - Soarele va rasari si apoi va apune si iar va rasari si iar va apune. Poti sa m-astepti cat globul sangeriu va calatori intruna de la rasarit la apus? N-am scos niciun cuvant, dar am incuviintat din cap. Si-a ridicat putin vocea domoala si mi-a spus, facandu-si curaj: - Asteapta-ma o suta de ani. Stai langa mormantul meu si asteapta o suta de ani. Iti fagaduiesc ca ma voi intoarce la tine. I-am spus c-o voi astepta. La aceste cuvinte, reflexia mea pana atunci neschimbata din ochii ei de acum negri s-a incetosat si s-a topit cu totul. S-a topit ca o umbra pe apa atunci cand apele sunt tulburate. Chiar in clipa cand imi treceau prin minte astfel de ganduri, iubita mea a inchis brusc ochii. O lacrima singuratica i s-a prelins pe obraz printre genele negre. Murise. Am coborat in gradina si am inceput sa sap cu o scoica. Scoica era mare si neteda, cu marginile ascutite. De fiecare data cand scormoneam pamantul, razele lunii straluceau pe spatele scoicii. Mirosea a pamant jilav. In cele din urma am reusit sa termin de sapat si am asezat-o in mormant. Am pus cu blandete peste ea pamant moale. Razele lunii cadeau in continuare pe spatele scoicii. Dupa aceea, am cules de jos un ciob de stea cazatoare si l-am asezat cu grija pe mormant. Ciobul era rotund. Mi-a trecut prin minte ca poate marginile ascutite i se slefuisera in indelunga sa cadere din cer. Cat timp l-am tinut strans in brate ca sa-l asez pe pamant, mi s-a parut ca pieptul si bratele mi se incalzisera putin. M-am asezat pe muschiul verde. Aveam sa astept un veac, m-am gandit, si mi-am incrucisat bratele, uitandu-ma la piatra rotunda de pe mormant. Asa cum imi spuse ea, soarele a aparut la rasarit. Un soare mare si rosu. Si, dupa cum imi profetise, globul sangeriu a scapatat la apus. Era prima zi. Timpul a trecut si din nou soarele de un rosu aprins s-a inaltat alene pe cer. Apoi a apus linistit. Era a doua zi. Tot numarand una cate una zilele, m-am pomenit ca, in cele din urma, pierdusem sirul sorilor rosii pe care ii vazusem.Oricat de atent socoteam, numarul sorilor rosii care trecusera peste crestetul meu era fara sir. Si, cu toate acestea, nu se scursese inca un veac. In cele din urma, privind piatra rotunda, napadita de muschi, mi-a trecut prin minte ca poate m-a tras pe sfoara. Tocmai atunci, un vrej verde si-a croit crucis drum de sub piatra funerara. Se lungea vazand cu ochii si mi s-a oprit in dreptul pieptului. Din varful sau usor frematator s-a ivit un boboc prelung si firav, inclinat usor intr-o parte. Petalele i s-au deschis elegant chiar in fata mea. Mireasma de crin alb mi-a patruns in oase. De sus, de foarte de sus, a cazut un strop de roua si floarea a prins a se zbuciuma sub aceasta povara. Mi-am intins gatul si mi-am apropiat buzele de albeata petalelor scaldate in roua rece. Cand m-am tras inapoi, privirea mi s-a indreptat, fara voie, spre cerul indepartat. O stea de dimineata lucea acolo. Atunci mi-am dat seama ca trecusera o suta de ani.